O vindecare miraculoasă in seara de Craciun

A fost o vindecare miraculoasă! Cei peste 20 de ani scursi de atunci confirma că nu a fost o iluzie. Daca atunci eram studenta la medicina, acum sunt de peste 20 ani medic, si totul confirma că doar Domnul a intervenit în viaţa mamei mele aducând vindecarea definitivă.

 Toată perioada copilăriei şi adolescenţei îmi apare imaginea mamei care suferea de o boală ulceroasă. În stări de oboseală, de stres, de supărare sau fără motiv, o durea stomacul. A fost la medic, lua medicamente, dar situaţia nu s-a rezolvat. A fost în vreo două rânduri în staţiune la Sângeorz Băi, dar a obţinut numai îmbunătăţiri temporare. Adesea, culegeam împreună fel de fel de plante medicinale de câmp pentru a se trata, dar durerile chiar dacă încetau pentru o vreme, reapăreau. Era foarte greu să o văd pe mama suferind. În sufletul nostru, sufeream şi noi, copiii. Am ajuns studentă la medicină şi mama încă continua să sufere des.

Dar, odată s-a întâmplat ceva dramatic. Era seara de Crăciun. Ne-am întâlnit ca de obicei, cei caţiva oameni de credinţă penticostală la părtăşia de casă. Între timp, copiii din sat veneau cu colinda. Întotdeauna seara de Crăciun avea ceva special, ceva divin, ceva care trezeşte mai acut nostalgia pentru cer. Dar în acea seară eram cam trişti pentru că  mama nu  se simţea  bine. S-a făcut târziu, s-a terminat şi cu ultima colindă, au plecat toţi vizitatorii. La mama începuse să-i fie şi mai rău, practic nu mai putea de dureri la stomac. Eu eram studentă în anul II la medicină şi mă gândeam că ar trebui să ştiu ce să fac, dar nu ştiam. Eram neajutorată! Am mers după o vecină, căruia îi spunem „moaşa” (de fapt mama dânsei ne-a moşit ), ca să ne înţelegem cu ea, ce să facem. Fratele meu Liviu a plecat peste Someş la Gâlgău, să caute pe cineva la dispensar. Dar, cât  timp Liviu căuta un cadru medical la acea oră târzie de Crăciun, situaţia mamei devenea tot mai critică, nu mai putea de dureri şi nu-şi găsea alinarea nici stând în pat, cu atât mai puţin mişcându-se.

Atunci tatăl meu ne-a spus că mai este o salvare: rugăciunea. „Haidem să o facem o rugăciune, cu credinţă că Domnul vindecă,” ne-a îndemnat el. Ne-am pus atunci pe genunchi, tatăl meu, moaşa, eu şi fraţii mei mai mici. Am strigat cu disperare către Dumnezeu, cu lacrimi şi cu credinţă. Moaşa, această vecină ortodoxă, era şi ea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi cu voce tare. Eu L-am rugat pe Dumnezeu să pună capăt acestei suferinţe care era de prea mult timp, se prelungise peste ani, Îl rugam să curme tortura mamei din acele momente.

Când ne-am ridicat de pe genunchi, mama nu vorbea nimic, nici nu se văita. Nu ştiam ce s-a întâmplat, m-am speriat: „Doamne, să nu fie cumva mai rău, Doamne, să nu moară”. Dar mama sta calmă şi respira liniştit.

Ne-a spus mai târziu că, în timp ce ne rugam a început să nu o mai doară stomacul, şi apoi era aşa epuizată că îi era frică să vorbească, să se mişte, ca nu cumva durerile amorţite să reapară.

Dar durerile nu au reapărut. Niciodată! Niciodată din acel moment mama mea nu a mai suferit de stomac! Au trecut mai bine de 20 de ani şi adesea când prescriu medicamente de stomac, când primesc de la diverse fundaţii medicamente de stomac, mă gândesc la mama mea şi mă mir (deşi nu ar trebui) că ea nu mai are nevoie de ele. Cât de minunat este Dumnezeu! Eram acolo doi-trei adulţi de confesiuni diferite, împreună cu nişte copii, şi Dumnezeu a lucrat.

Dumnezeu este dispus să lucreze cu oricine Îl cheamă şi are credinţă. În faţa Lui suntem toţi egali, ne deosebeşte doar măsura în care credem şi în care trăim învăţăturile sfinte. Suntem chemaţi cu toţii la o preoţie sfântă şi Dumnezeu poate face din cel mai simplu om, un preot al Său, prin care să aducă oameni la mântuire, să vindece, să facă şi alte minuni!