Când Corintul a fost asediat de Filip Macedonianul, fiecare cetăţean a fost mobilizat în lupta de apărare a cetăţii. Unii reparau zidurile, alţii aruncau lănci sau trăgeau cu arcul în inamic.
Diogene, filozoful, s-a pus şi el în mişcare. Îşi rostogolea vestitu-i butoi, fără vreo noimă, pe străzi. Întrebat de ce, el răspunse: “Păi n-aş vrea să fiu singurul leneş între atâţia care lucrează”.
“Dar ceilalţi fac ceva util pentru cetate, ceea ce nu e cazul tău” i se răspune.
Solemn, Diogene continua să-şi rostogolească butoiul. Considera activitatea celorlalţi la fel de lipsita de sens ca a lui. Corintul şi Imperiul Macedonian vor trece, indiferent cine va învinge în această bătălie. Soldaţii ambelor tabere, învingători sau învinşi, vor muri curând.
După câteva secole cui îi va mai păsa de amănuntele acestei bătălii? Există azi cineva care să îşi mai amintească numele luptătorilor? Locuitorii cetăţii erau foarte ocupaţi cu lucruri care în perspectiva eternităţii, s-au dovedit la fel de deşarte ca rostogolirea unui butoi.
În lumea aceasta în care toate lucrurile trec, există un singur lucru care rămâne: este ceea ce a făcut pentru noi, pe Golgota, Hristos cel veşnic. Celelate lucruri nu vor fi în cele din urmă de nici un folos…
Nu dispreţui pe cei care îşi petrec timpul cu distracţii dacă munca cinstită cu care te lauzi nu va aduce rezultate mai bune pentru veşnicie. Slujeşte-L pe Hristos cel crucificat şi înviat. Aceasta este singura munca ne-deşatră.
Autor: Richard Wurmbrand ( Din “Drumul spre culmi“, volumul II)