Archives

Instrainarea omului de Dumnezeu si depresia

Până în anul 2020 depresia va fi a doua cauză de disabilitate în ţările dezvoltate, susţin specialiştii în psihatrie. Caracterizată prin tristeţe, oboseală fizică şi psihică, lipsă de chef de viaţă, tulburări a vieţii intelectuale, insomnie, anxietate şi o dureroasă lipsă de sens, DEPRESIA, reprezintă un complex de simptome caracteristice societăţii moderne. Cu îngijorare am observat şi eu, în cei peste 30 de ani de practică medicală, cum oamenii, indiferent de statutul lor social, de succesul lor, de bunurile pe care le posedă, au devenit din ce în ce mai trişti dar şi mai centraţi pe ei înşişi, mai nemulţumiţi, mai revendicativi, mai plini de reproşuri, mai bolnavi. Cu triteţe vedem cum în generaţia noastră, mulţi oameni mai vârstnici, în loc să devină mai calmi şi mai mulţumitori, mai înţelepţiţi de vârstă se complac în lamentări şi au prea multe pretenţii de la cei mai tineri.

Explicaţia o găsesc în înstrăinarea omulul faţă de Dumnezeu, înstrăinare produsă de lumea noastră aşa zisă modernă, dar de fapt o lume nebună. Unii l-au înlocuit pe Dumnezeu cu satisfacţia pe care credeau că o pot oferi lucrurile, mâncarea, distracţia, competiţia. Alţii, mai puţin norocoşi sunt amărâţi şi frustraţi că nu au parte de lucrurile, posiblitaţile şi şansele altora. Dar şi unii şi alţii sunt pe o pistă greşită a căutării fericirii. Bogăţia prin ea însăşi nu te face fericit. Nici sărăcia prin ea însăşi nu te poate face nefericit. Sfântul Apostol Pavel spune că: “Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos care mă întăreşte” .

Cei ce sunt a lui Hristos fac mult mai uşor faţă lumii moderne, agitată, aglomerată şi în care sunt valorizate atâtea lucruri fără valoare. Ei ştiu că sunt doar nişte străini şi călători pe acest pământ. Ei sunt imuni la depresie. Pe feţele lor se vede bucuria mântuirii.

Daca vrei sa vezi si noul meu blog, “Viaţa după 50 de ani” care se vrea un suport a celor peste 50, 60… de ani,  despre pensionare, sens în viaţă, nepoti, sănătate, bani, hobby, etc. da click aici

Imagine de engin akyurt de la Pixabay

Ce plictiseala să fii nevoit să râzi mereu!

 

 „Blestemul epocii de astăzi este superficialitatea”. Trăim atât de puţin pe pământ şi suntem în aşa mare primejdie să ne pierdem sufletele, în aşa mare primejdie să pierdem lucruri de o importanţă eternă! Duhul Veacului s-a perfecţionat în ruperea legăturilor trainice dintre oameni, în ruperea legăturilor inimii. Dar ne crează iluzia că suntem împreună prin prietenii virtuale, în care devenim şi mai superficiali şi mai singuri. Iar dacă se întâmplă ca oamenii să ajungă totuşi împreună îi pune să râdă, să moară de râs: să râdă de fleacuri, de comedii, de situaţii penibile, de glume puerile, să râdă de dramele altora. Dar sub acest râs, sub aceste hohote care amorţesc simţirea se află ascunsă multă alienare şi însingurare. Iar în această lume a sufletelor însingurate, oamenii vor să dea celor din jur impresia că sunt fericiţi şi atunci trebuie să râdă mereu. Dar acest lucru cred că este foarte plictisitor.Poze Nicon Iulie 2016 302

„Numai din pricina uşurătăţii inimii noastre şi a nepăsării faţă de greşelile noastre, nu simţim durerile sufletului nostru, ci râdem adeseori ca nerozii, când mai degrabă ar trebui să plângem” (Imitatio Cristi).
Mă plictisesc să râd! Nu sunt atrasă de viaţa cu caracter de circ. Încerc să o evit. Dar îmi este dor să mă bucur, să zâmbesc. Mă bucur să am aproape oameni dragi, mă bucur de bucuriile lor, de credinţa lor, de reuşitele lor, de speranţele lor. Îmi place să mă bucur de oameni cu idealuri frumoase şi caracter frumos.
Societatea de consum ne oferă şi ne îndeamnă la multă distraţie artificială, sclipicioasă, zgomotoasă, promovată prin reclame scumpe, distracţie la care poţi să mori de râs.

Prefer să aleg zâmbetul. Vreau să fug cât mai departe de zarva lumii şi să caut BUCURIA în locul de distracţiei. Atunci când am timp îmi place să mă duc în locuri unde să cuprind puţin în inima mea din gradniosul spectacol oferit de Dumnezeu. Crâmpeie din marele spectacol al naturii, îţi aduce în suflet bucuria, pe faţă zâmbetul, în inimă putere de a gândi şi a medita la ceea ce eşti, la ceea ce trebuie să devii. În fiecare zi avem ocazia să zâmbim din inimă şi să mulţumim Domnului pentru o nouă zi senină, pentru răsărituri şi apusuri, pentru susur de izoare, câmpuri cu flori, valuri de mare, dealuri , munţi şi păduri umbroase.

Cred că esenţa unei vieţi împlinite nu este cât te distrezi ci cât te bucuri!

 

Cum să trăim când nu mai putem crede?

Când cineva nu poate crede, atunci de fapt nu poate trai!

Dumnezeu nu este un concept teologic, un gând, o forţă a naturii sau aşa ceva. Dumnezeu este o persoana, care trăieşte cu adevărat  şi care ni s-a revelat prin Domnul Isus Hristos. El este o realitate de netăgăduit care umple sufletul credincioşilor de un minunat sens al existenţei, de bucurie şi de o pace adâncă  “care întrece orice pricepere”. Dumnezeu dăruieşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa lui mai întemeiată decât orice demonstraţie.

Dacă trăiesc ca şi când Dumnezeu nu ar exista, dispreţuindu-i poruncile, nesfinţind duminica, comiţând adulter, minţind, necinstind pe părinţi, necinstind pe Dumnezeu, atunci trăiesc pe lângă realitate. Şi atunci îmi este cu neputinţă să o scot la capăt cu viaţa. Privţi în jurul vostru! Oamenii nu mai ajung s-o scoată la capăt, nici chiar cei care câştigă mulţi bani. În lăuntrul lor sunt profund neliniştiţi, iar în viaţa personală şi în familie sunt atâtea lucruri care dor.

Cum să ieşi la liman când nu mai poţi crede? Nu o vei putea scoate la capăt nici în viaţă, nici în moarte, nici în veşnicie. Moartea, care poate fi chiar în această noapte, ne te va lăsa să iei cu tine în veşnicie decât  sufletul tău încărcat de vinovăţie. Vinovăţie care putea fi ştearsă dacă l-ai fi căutat şi l-ai fi găsit pe Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Iar dacă obiectezi: În realitate oamenii o s-o scoată la capăt destul de bine!”, atunci trebuie să îţi răspund: ” Se va vedea!”.  Iată un om ca Goethe. Era frumos, era bogat, era ministru, era inteligent: pe scurt, avea totul. Dar la sfârşitul vieţii a spus  lui Eckermann ca dacă ar aduna ceasurile lui de fericire, n-ar ajunge la un total de trei zile. El nu avea pace! Nu, un om n-o poate soate la capăt dacă nu are credinţă!

Adaptare după Wilhelm Busch

Imagine preluată de pe http://www.deviantart.com/

TOTUL ESTE DEŞERTĂCIUNE!

Când Corintul a fost asediat de Filip Macedonianul, fiecare cetăţean a fost mobilizat în lupta de apărare a cetăţii. Unii reparau zidurile, alţii aruncau lănci sau trăgeau cu arcul în inamic.
Diogene, filozoful, s-a pus şi el în mişcare. Îşi rostogolea vestitu-i butoi, fără vreo noimă, pe străzi. Întrebat de ce, el răspunse: “Păi n-aş vrea să fiu singurul leneş între atâţia care lucrează”.
Dar ceilalţi fac ceva util pentru cetate, ceea ce nu e cazul tău” i se răspune.
Solemn, Diogene continua să-şi rostogolească butoiul. Considera activitatea celorlalţi la fel de lipsita de sens ca a lui. Corintul şi Imperiul Macedonian vor trece, indiferent cine va învinge în această bătălie. Soldaţii ambelor tabere, învingători sau învinşi, vor muri curând.

După câteva secole cui îi va mai păsa de amănuntele acestei bătălii? Există azi cineva care să îşi mai amintească numele luptătorilor? Locuitorii cetăţii erau foarte ocupaţi cu lucruri care în perspectiva eternităţii, s-au dovedit la fel de deşarte ca rostogolirea unui butoi.
În lumea aceasta în care toate lucrurile trec, există un singur lucru care rămâne: este ceea ce a făcut pentru noi, pe Golgota, Hristos cel veşnic. Celelate lucruri nu vor fi în cele din urmă de nici un folos…

Nu dispreţui pe cei care îşi petrec timpul cu distracţii dacă munca cinstită cu care te lauzi nu va aduce rezultate mai bune pentru veşnicie. Slujeşte-L pe Hristos cel crucificat şi înviat. Aceasta este singura munca ne-deşatră.

Autor: Richard Wurmbrand ( Din “Drumul spre culmi“, volumul II)

A EVOLUAT DIN JUNGLĂ?

          

Evoluţioniştilor le place să credă că omul a evoluat din animalele junglei, prin selectie naturală animalele transformându-se  unele în altele, si la urmă, maimuţa transformându-se în om. Creştinii cred altfel, că omul a fost creat in Rai, după chipul lui Dumnezeu, liber să aleagă dacă să asculte de Domnul sau de Marele înşelător-Satana. Luând calea răzvrătirii şi ascultând de Înşelător oamenii au avut de atunci încoace, de mii de ani  parte de viaţă de junglă, de lupte şi de distrugere. Iar  azi se pare că asistăm mai degrabă o involuţie a omului ca în imaginea de mai jos:

Secretele longevităţii

richard.jpgToţi oamenii doresc să trăiască mult şi să fie fericiţi. Se recomandă anumite regimuri alimentare, antioxidante, fitnees, etc. Alţii îşi petrec bună parte a vieţii prin cabinete medicale, laboratoare, farmacii, căutând să contracareze efectele sedentarismului, abuzului alimentar, vieţii agitate şi pline de nemulţumire. Dar toate aceste practici nu prelungesc în mod semnificativ viaţa. Dimpotrivă, medicalizarea excesivă a vieţii şi medicamentele luate cu pumnul pot avea efectul contrar.  Iată, însă, câteva lucruri extrem de sigure în prelungirea vieţii:

1.Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să şi se lungească zilele… Viaţa ne arată că persoanele care şi-au respectat şi preţuit părinţii, care au trăi în pace cu ei trăiesc mai mult. Gândiţi-vă la longevivii pe care îi cunoaşteţi şi aduceţi-vă aminte de relaţiile dintre ei şi părinţii lor. Apoi gândiţi-vă la familii în care membrii lor se hărţuiesc unii pe alţii, se rănesc, se poartă într-un mod egoist. Viaţa ne arată în mod categoric că oamenii care şi-au respectat părinţii trăiesc mai mult şi mai bine. Evident, sunt şi excepţii, şi, oameni care şi-au batjocorit părinţii pot trăi mult (poate pentru a simţi şi ei durerea lipsei de consideraţie din partea familiei)

2.Înţelepciunea înmulţeşte numărul anilor (Prov 4: 10). Este esenţial să ne rugăm Domnului pentru înţelepciune şi pricepere. Vedem cum mulţi oameni îşi împuţinează zilele trăind iresponsabil, imoral şi în diverse îmbuibări, fără frică de Domnul. “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…Prin înţelepciune ţi se vor înmulţi zilele şi ţi se vor mări anii vieţii tale” (Prov 9:10-11)

3. Umblarea după lucrurile Duhului este viaţă. O viaţă plină de  înţelegere pentru ceilalţi oameni, o inimă plină de bunătate, răbdare, dragoste, iertare, blândeţe şi înfrânare a poftelor ne garantează sănătate şi o viaţă lungă.  Dimpotrivă, faptele firii pământeşti, cum ar fi imoralitatea, mâniile şi certurile, invidia şi egoismul, beţiile şi îmbuibarea de mâncare ne îmbolnăvesc şi ne scurtează viaţa.

 Aşa numitele boli ale civilizaţiei cauzate de STRES, SEDENTARISM şi SUPRAALIMENTAŢIE ( Hipertensiune arterială, Cardiopatia ischemică, Diabetul) care scurtează viaţa, sunt date de aceste fapte ale firii pământeşti. Inlocuiţi cuvântul STRES cu nemulţumire, supărare, mânie, ceartă, egoism, invidie; înlocuiţi cuvântul SEDENTARISM cu lâncezeala şi lenea (foarte condamntată de Scriptură) iar cuvântul SUPRAALIMENTAŢIE cu lipsa de înfrânare a poftelor şi veţi vedea rolul faptelor firii în producerea bolilor şi scurtarea vieţii.

4. Caută să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dumnezeu.  ” Fiindcă Mă iubeşte zice Domnul… il voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea” (Ps 91: 14-16). “Dacă vei umba în căile mele păzind legile şi poruncile mele … iţi voi lungi zilele”

Îmi apar adesea în ochii minţii bătrânii oamenii sfinţi, care au suferit pentru credinţă, adesea au fost în închisori, apoi au ajuns la bătrâneţe slăbuţi şi uscăţivi, trăind totuşi o viaţă lungă. Cu ochii aţintiţi spre Domnul ei au fost înafara maşinaţiilor de politică religioasă, au trăit simplu, iubitor şi fără îmbuibări. Şi Dumnezei i-a săturat cu viaţă lungă. 

 

În fotografia de mai sus este Richard Wurmbrand, probabil la ieşirea din una dintre închisori pentru că i se vede suferinţa întipărită pe chip. Puţini oameni au suferit atât de mult ca el: închisoare, tortură, batjocură, foame, singurătate. Şi totuşi, pentru că a iertat şi a iubit oamenii, Richard Wurmbrand a trăit 92 ani

Împreună

Deşi a suferit închisoare şi persecuţii Niculiţă Moldoveanu a trăit 85 de ani

Billy Graham  a scris si a vorbit cu nespus respect despre părinţii săi. A ajuns la vârsta 92 de ani.

De unde izvoraste antisemitismul?

DE UNDE IZVORĂŞTE ANTISEMITISMUL?

De-a lungul secolelor Israelul a suferit mult şi suferinţa lui nu a luat sfârşit! Popor cu o istorie tulburătoare, este singura oază de democraţie într-un Orient Mijlociu agresiv, cu ţări dominate de dictatura islamică care îndeamnă la ură şi intolerantă faţă de creştini, care dispreţuieşte femeia, care săvârşeşte atâtea acte de teroare şi cruzime. Israelul este mereu terorizat şi atacat de ţările islamice din jur. Şi cu toate acestea Duhul anticreştin şi anticristic care bantuie în ţările Europei şi Americii face ca multe state occidentale să ţină partea duşmanilor şi să condamne Israelul.

Imagine similară

Israel este un  popor însoţit în egală măsură de binecuvântare şi blestem. Mic ca număr are ca patrie “Ţara făgăduinţei” dar a rămas totuşi secole  în şir fără o patrie, are  oameni înzestraţi cu harul succesului, deoarece ceva special în fiinţa lor îi deosebeşte de celelalte popoare. Inteligenţa, hărnicia şi geniul lor i-a ajutat să transforme deşertul într-o oază după ce s-au reîntrors în ţara lor.

De ce acest popor a fost atât de hătuit, atât  de duşmănit? Pentru inteligenţa lui, pentru oamenii de geniu pe care i-a avut, pentru numărul disproporţionat de premii Nobel pe care le-a obţinut sau pentru ceea ce ar fi putut face pentru omenire şi nu au făcut? Cred că este duşmănit pentru toate acestea la un loc, dar originea urii împotriva lor vine de la Satana.

Israel a fost poporul ales pentru a aduce lumii lumina adevărului despre Adevăratul Dumnezeu. Supuşi păcatului ca oricare fiinţă omenească ei au abdicat de la menirea lor. Dar ei rămân în continuare poporul ales, locurile în care ei trăiesc sunt locurile sfinte, în acele locuri şi în poporul evreu  a venit Isus, Mântuitorul lumii.

Creştinul adevărat îi iubeşte pe evrei. Cine îi iubeşte şi îi binecuvintează pe ei va fi binecuvântat de Domnul.

Veniţi să fim alături de poporul evreu, să ne rugăm pentru ei! Au suferit mult şi suferinţa lor nu s-a sfârşit. A fost inchiziţia, cruciadele şi antisemitismul german… Dar va mai fi o ultimă încercare. La vremea Apocalipsei toate popoarele se vor aduna împotriva lor. După o perioadă scurtă de suferinţă însă,  ramăşiţa evreiască se va întoarce şi va recunoaşte pe Domnul Isus Hristos ca pe Mesia şi răscumpărătorul lor. Şi atunci vor fi din nou în Harul Domnului, răscumpăraţi şi iubiţi de El. Vremea Apocalipsei este foarte aproape şi acest lucru ni-l confirmă faptul că în tot mai multe naţiuni se manifesta la scară mare acţiuni antisemite.

Dar noi să îi iubim pe evrei! Antisemitismul vine de la Satana!

Comunicarea cu Dumnezeu aduce vindecare!

Comunicarea cu Dumnezeu aduce vindecare

Studiul Scripturii, meditaţia, rugăciunea şi contemplarea creaţiei Domnului sunt căile prin care realizăm legătura dintre noi şi Creatorul nostru. În comunicarea cu Dumnezeu (prin citire, rugăciune, contemplare) avem nevoie cel mai mult de a asculta, a medita, a lua aminte, decât de a spune ceva.

În cultura noastră însă, o dată cu instituţionalizarea  bisericii, o parte din aceste discipline spirituale s-au transformat în „îndatoriri religioase.” Omul şi-a autolimitat  accesul la Cuvânt, mulţumindu-se cu mesaje intermediate de specialişti, rugăciunea a devenit ritualică, iar zgomotul, muzica „urlată”, graba, mulţimea de programe crează mai degrabă o atmosferă de stres şi oboseală în locul uneia potrivită pentru meditaţie.

Dar fiecare dintre noi ne putem refugia în liniştea odăiţei ascunse pentru o comunicare adevărată,  profundă şi semnificativă cu Dumnezeu. Dacă ne vom concentra mai degrabă pe ascultare şi meditaţie, pe mărturisirea păcatelor noastre, în timpul citirii sau rugăciunii, vom găsi că Scriptura este plină de cuvinte dătătoare de iertare, de vindecare şi de speranţă. Ne vom vindeca de teamă şi de îngrijorări. Numărul nevrozelor, al bolilor psihosomatice sunt tot mai crescute în rândul celor ce nu îşi fac timp să comunice cu Dumnezeu.

Este foarte benefic să contemplăm minunăţia creaţiei pe această navă cosmică, numită PĂMÂNT, navă cu care călătorim prin timp înspre Eternitate, navă căreia îi secătuiesc resursele, care îmbătrâneşte şi ea apropiindu-se de punctul terminus. Dar cu toate acestea avem încă în fiecare zi spectaculoase răsărituri şi apusuri, vedem (dacă ştim să privim) cum se perindă anotimpurile cu ierburile şi florile ce cresc, înfloresc şi mor, într-un ciclu asemenea oamenilor. Avem farmecul nopţilor înstelate în care lumi îndepărtate şi pline de taine ne vorbesc şi ele despre măreţia Creatorului. Ce lecţii ne dă Dumnezeu dacă ne oprim să privim, să gândim, să ne punem întrebări, să-L căutăm! Nu vom avea scuze dacă nu am luat aminte la acest mod atât de grăitor în care ne vorbeşte Dumnezeu.

Viaţa ca o junglă

Viaţa ca o junglă

Mă simt adesea  trăind ca într-o junglă. Nu neapărat în mijlocul ei, ci stând undeva la o parte, protejată de credinţă, de statutul social, de cultură. Fără să ignor avantajele vieţii moderne  (comunicare şi deplasare rapidă, acces mai uşor la hrană şi îmbrăcămite) observ în lumea de azi atâta agitaţie, zgomot, vulgaritate şi mizerie în limbajul tinerilor şi adulţilor, multă agresivitate în jur, în fiece ziar, la fiece buletin de ştiri. Suntem asaltaţi agresiv să cumpărăm, să consumăm, să risipim, să ne distrăm, să facem ce ne trece prin cap, sa trăim iresponsabil. Rezultatul este suferinţă umană amplificată, o lume nebună de care îţi este frică, o viaţa de junglă în care nu ai vrea să îţi ştii copiii şi nepoţii.

Părinţii pot feri tinerii de junglă

Cât de dulce este protecţia oferită  copiilor de către părinţi şi de către credinţa în Dumnezeu! Acolo unde valorile credinţei şi familiei sunt respectate copiii se simt iubiţi şi protejaţi. Protejaţi de tot valul de imoralitate care ne-a invadat de o vreme pe toate canalele, imoralitate care produce răni, durere, disperare şi prin care valori preţioase ca respectul şi fidelitatea în dragoste şi casnicie sunt distruse.

Părinţii sunt datori, încă de când copiii sunt foarte mici, să stabilească nişte limite, nişte frontiere morale care să îi apere pe copii. Nimeni, nici societatea, nici şcoala, nici chiar biserica nu le va putea oferi adevărata orientare şi nu le va putea forma caracterul lor aşa ca părinţii. Primii 7 ani ai vieţii sunt de nepreţuit pentru dezvoltarea simţului moral al copilului (să spună adevărul, să nu fie egoist, etc). Copilul are mare nevoie acum de limite precise (pe care cei mai mulţi le vor testa), are nevoie să ştie exact ce vor părinţii de la el şi mai ales are nevoie să fie iubit. Copilul lipsit de reguli bine definite este nefericit şi nesigur având impresia că nu este iubit. Copiii lipsiţi de iubire sunt mai uşor de ademenit spre jungla unei vieţi fără Dumnezeu şi fără speranţă.

Noi nu suntem noi prima generaţie care trăieşte vremuri de junglă. Răutatea a venit întodeauna în valuri. Pe parcursul istoriei omenirii au fost societăţi atât de stricate încât Dumnezeu i-a nimicit în masă, ca pe vremea Potopului sau a Sodomei si Gomorei. Apoi mai târziu civilizaţii întregi s-au autodistrus prin imoralitatea şi corupţia venite din interior. Dar creştinii au avut întodeauna un refugiu – credinţa în Dumnezeu. Chiar dacă le-a fost dat să sufere, şi le va mai fi dat, vor avea întotdeauna pacea şi bucuria dată de prezenţa Domnului Isus Hristos.

IRAK-între iad si rai, între Mahomed şi Iisus

 

Irak, locul raiului de altădată

       Străbătută de cele două mari rîuri, Tigru şi Eufrat, Irakul este locul în care Dumnezeu a aşezat pentru prima dată pe om. Acolo a fost raiul pământesc, un loc fără durere şi plâns, cu un pământ fără buruieni şi fără spini. Totul era o grădină perfectă, de o frumuseţe neştirbită, bogată în aur şi pietre preţioase, plină de pomi roditori. Omul era într-o legătură perfectă cu Dumnezeu, atâta timp cât nu a cunoscut păcatul, rolul lui fiind de a lucra şi a păzi grădina Edenului. Din ziua în care omul a păcătut prin neascultare de Dumnezeu, raiul lui a pierit, Satan s-a instaurat ca domn al pământului, în lume a venit necazul, ura şi războaiele, pământul a devenit sterp, plin de “spini şi pălămidă”.

O lume a durerii neîntrerupte

            Orientul Mijlociu, locul raiului, locul celor mai vechi civilizaţii de pe Pământ a intrat în cursa pentru supraveţuire. În locul vieţii veşnice din lumea perfectă, creată de Dumnezeu, Satan a adus boala, bătrâneţea şi moartea într-o lume crudă, egoistă şi nemiloasă. Omul a învăţat să supraveţuiască pe cheltuiala celuilalt. Civilizaţii noi au supraveţuit înghiţind pe cele vechi. De la facerea lumii multe nu s-au schimbat în Orient şi în Irak.

În zona rurală oamenii mai locuiesc în corturi. “Cînd am privit aceste corturi, imagini biblice mi-au revenit în minte. Cu ochii minţii îl vedeam pe Avraam la uşa cortului şi pe Sara ascunsă după draperii” spunea in urmă cu 2-3 ani o prietenă care a stat în Irak vreo trei luni.

Pe planeta Pământ omul a acumulat cunoştinţe, a devenit creativ, inventând maşinile, telecomunicaţiile, descoperind electricitatea, şi aşa mai departe, deoarece are un geniu creator venit de la Tatăl Ceresc, Creatorul. De toate acestea beneficiază şi Orientul Mijlociu. Dar pretutindeni caracterul omului nu a evoluat. Dimpotrivă caracterul omului se strică, după cum se strică natura, se poluează mările, se rarefiază stratul de ozon, se epuizează rezervele de petrol, se strică clima, înainteză deşertul. Ca martor a începutului şi sfârşitului în Irak nu s-au schimbat prea multe în 6.000 de ani. Biblia spune că în Orient a început totul. Ea mai spune că în Orient, anume în Valea Armaghedon se va sfârşi totul. În urmă cu câteva decenii scepticii, necredincioşii ar fi spus că acestea sunt basme. De ce Orinetul Mijlociu să fie locul cu cea mai mare semnificaţie de pe Pământ? Şi totuşi de la miraculoasa reînfiinţare a statului Israel (după profeţia biblică), Orientul Mijlociu este în centrul atenţiei opiniei publice mondiale. Iar în ultimul deceniu nu este zi în care să nu auzim la ştiri despre căteva ţări din Orient: Israelul, Iran, Irakul, Kuveit, Arabia Saudită . Prezenţa providenţială în aceste zone a aproximativ 80% din rezervele mondiale de petrol explică de ce Biblia a făcut din Orientul Mijlociu centrul atenţiei lumii pentru profeţiile din zilele din urmă. În epoca actuală petrolul exte o armă politică extrem de  puternică.

Raiul pierdut poate fi regăsit

                Orinetul Mijlociu, locul creaţiei a avut de la căderea omului în păcat cea mai frământată istorie. Omul a rămas cu un dor, cu un gol în suflet după Dumnezeu, deşi aparţinea de drept lui Satan, prin păcat. Deşi ”pornirile lui sunt îndreptate numai spre rău”, Dumnezeu a făcut un plan de răscumpărare pentru om. La început şi-a ales un popor al Lui, pe Avraam şi urmaşi lui. Avraam a fost chemat să iasă din locul în care trăia şi să plece într-o ţară arătată de Domnul. Dumnezeu a dat acestui popor legi drepte. Dar datorită păcatului care lucra în fiecare om aceste legi nu au putut fi ţinute. Omul era prea slab în lupta lui cu Deavolul. Dar planul de răscumpărare a lui Dumnezeu a avut în vedere un Mântuitor, pe Iisus, care a venit să ia asupra lui păcatul lumii şi să ne mântuiască prin credinţă. Iisus a fost singurul care biruit pe cel rău, ducând o viaţă fără de păcat. Iisus aduce omului pacea, eliberarea din robia păcatului, acea religie născută din iubire care oferă libertate fiecărei fiinţe umane, cheamând la o cunoaştere personală a Creatorului prin meditaţie, rugăciune şi studierea Scripturii.

Mahomed sau Iisus?

                 La 500 de ani după Hristos Mântuitorul, în ţările arabe existau comunităţi creştine, alături de multe alte grupări care practicau închinarea la idoli. Îngustă era calea şi puţini erau cei care îl cunoşteau pe Isus şi largă era calea şi mulţi erau cei care trăiau în întuneric şi păcat. Orientul Mijlociu a cunoscut legile lui Dumnezeu date prin Moise şi nu le-a putut ţine, a respins planul de răscumpărare prin Iisus. Şi atunci Satan marele falsificator a făcut şi el un plan de oprimare definitivă a omului. L-a ales pe Mahomed un muritor de rând, bolnăvicios în tinereţe, dar cu mari ambiţii personale. “ o sete de răzbunare, de o insistenţă sălbatică pe răzbunare şi o mare cruzime în pricinuirea sau permiterea măcelăririi pe scară mare a duşmanilor săi sau a acelora de a căror avere avea nevoie pentru urmaşi săi” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia of relogious Knowledge, Vol 7, p.438); “ În acelaşi timp, el a fost probabil, mai mult sau mai puţin în întreaga lui carieră, victima unei anumite cantităţi de autoînşelare. Supus încă din copilărie unor leşinuri trecătoare, născut – potrivit tradiţiei – dintr-o mamă extrem de nervoasă şi iritabilă, era deosebit de predispus la halucinaţii înfiorătoare, lugubre şi fantastice, precum şi la treceri de la excitaţie la depresie, care i-au câştigat în ochii compatrioţilor săi ignoranţi renumele de inspirat” (Rodwell, Koran, p. 14)  La început el s-a căsătorit din interes cu o văduvă bătrână şi bogată, apoi şi-a propus să devină un profet care să-l concureze pe Iisus. Luând sabia în mână, folosind intriga şi ucigând mii şi zeci de mii de împotrivitori el a reuşit să înstaureze dictatura islamică. Este o dictatură religioasă care durează de un mileniu şi jumătate, care împrăştie teroare, care nu lasă libertate de alegere şi de gândire, care exclude femeia de la mântuire, care spune în cartea ei de căpâtâi Coranul “ucideţi pe creştini şi pe evrei oriunde îi întâlniţi”.(Sura 5:51; 9:29) Religia iubirii Lui Iisus nu are nimic a face cu religia lui Mahomed. Şi totuşi marii lideri ai lumii vor să instaureze o “religie mondială oficială”. Este un semn al decadenţei vremurilor pe care le trăim, un semn  că  lumea se îndreaptă spre destinul ei apocaliptic.

            Îndepărtarea de Dumnezeu, de legilor lui Moise, respingerea răscumpărării prin Iisus a făcut posibil islamismismul. La ce va duce oare îndepărtarea de Dumnezeu  a unei societăţi în care decăderea morală, corupţia, avortul, homosexualitatea, drogurile, crima arată că lumea  nu-L cunoaşte pe Iisus şi trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista?

.                                                Maria Goron

 

O vindecare miraculoasă in seara de Craciun

A fost o vindecare miraculoasă! Cei peste 20 de ani scursi de atunci confirma că nu a fost o iluzie. Daca atunci eram studenta la medicina, acum sunt de peste 20 ani medic, si totul confirma că doar Domnul a intervenit în viaţa mamei mele aducând vindecarea definitivă.

 Toată perioada copilăriei şi adolescenţei îmi apare imaginea mamei care suferea de o boală ulceroasă. În stări de oboseală, de stres, de supărare sau fără motiv, o durea stomacul. A fost la medic, lua medicamente, dar situaţia nu s-a rezolvat. A fost în vreo două rânduri în staţiune la Sângeorz Băi, dar a obţinut numai îmbunătăţiri temporare. Adesea, culegeam împreună fel de fel de plante medicinale de câmp pentru a se trata, dar durerile chiar dacă încetau pentru o vreme, reapăreau. Era foarte greu să o văd pe mama suferind. În sufletul nostru, sufeream şi noi, copiii. Am ajuns studentă la medicină şi mama încă continua să sufere des.

Dar, odată s-a întâmplat ceva dramatic. Era seara de Crăciun. Ne-am întâlnit ca de obicei, cei caţiva oameni de credinţă penticostală la părtăşia de casă. Între timp, copiii din sat veneau cu colinda. Întotdeauna seara de Crăciun avea ceva special, ceva divin, ceva care trezeşte mai acut nostalgia pentru cer. Dar în acea seară eram cam trişti pentru că  mama nu  se simţea  bine. S-a făcut târziu, s-a terminat şi cu ultima colindă, au plecat toţi vizitatorii. La mama începuse să-i fie şi mai rău, practic nu mai putea de dureri la stomac. Eu eram studentă în anul II la medicină şi mă gândeam că ar trebui să ştiu ce să fac, dar nu ştiam. Eram neajutorată! Am mers după o vecină, căruia îi spunem „moaşa” (de fapt mama dânsei ne-a moşit ), ca să ne înţelegem cu ea, ce să facem. Fratele meu Liviu a plecat peste Someş la Gâlgău, să caute pe cineva la dispensar. Dar, cât  timp Liviu căuta un cadru medical la acea oră târzie de Crăciun, situaţia mamei devenea tot mai critică, nu mai putea de dureri şi nu-şi găsea alinarea nici stând în pat, cu atât mai puţin mişcându-se.

Atunci tatăl meu ne-a spus că mai este o salvare: rugăciunea. „Haidem să o facem o rugăciune, cu credinţă că Domnul vindecă,” ne-a îndemnat el. Ne-am pus atunci pe genunchi, tatăl meu, moaşa, eu şi fraţii mei mai mici. Am strigat cu disperare către Dumnezeu, cu lacrimi şi cu credinţă. Moaşa, această vecină ortodoxă, era şi ea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi cu voce tare. Eu L-am rugat pe Dumnezeu să pună capăt acestei suferinţe care era de prea mult timp, se prelungise peste ani, Îl rugam să curme tortura mamei din acele momente.

Când ne-am ridicat de pe genunchi, mama nu vorbea nimic, nici nu se văita. Nu ştiam ce s-a întâmplat, m-am speriat: „Doamne, să nu fie cumva mai rău, Doamne, să nu moară”. Dar mama sta calmă şi respira liniştit.

Ne-a spus mai târziu că, în timp ce ne rugam a început să nu o mai doară stomacul, şi apoi era aşa epuizată că îi era frică să vorbească, să se mişte, ca nu cumva durerile amorţite să reapară.

Dar durerile nu au reapărut. Niciodată! Niciodată din acel moment mama mea nu a mai suferit de stomac! Au trecut mai bine de 20 de ani şi adesea când prescriu medicamente de stomac, când primesc de la diverse fundaţii medicamente de stomac, mă gândesc la mama mea şi mă mir (deşi nu ar trebui) că ea nu mai are nevoie de ele. Cât de minunat este Dumnezeu! Eram acolo doi-trei adulţi de confesiuni diferite, împreună cu nişte copii, şi Dumnezeu a lucrat.

Dumnezeu este dispus să lucreze cu oricine Îl cheamă şi are credinţă. În faţa Lui suntem toţi egali, ne deosebeşte doar măsura în care credem şi în care trăim învăţăturile sfinte. Suntem chemaţi cu toţii la o preoţie sfântă şi Dumnezeu poate face din cel mai simplu om, un preot al Său, prin care să aducă oameni la mântuire, să vindece, să facă şi alte minuni!