Ştiam că trebuie să plece. Călătoria vieţii ei, aşa cum este în firea lucrurilor pe acest pământ, era cel mai aproape de capătul drumului. Şi totuşi am trăit de parcă ea ar fi fost întotdeauna acolo pentru a-i împărtăşi gânduri, pentru a-i cere un sfat, o aprobare pentru vreo acţiune de care nu eram sigură, pentru a-i împărtăşi bucuriile sau durerile noastre.
În drumeţie la Valea Verde. Mama, Ghiţă şi eu. În spate ceilalţi din grup
Era atât de dispusă să asculte, iar eu (povestitoare din fire) atât de dispusă să vorbesc şi să îi împărtăşesc preocupările, visele, îndoielile, temerile, eşecurile, speranţele. Lângă ea sufletul meu se afla în siguranţă. Nu era nici o teamă că m-ar judeca sau că m-ar povesti la altcineva. Mă asculta cu bucurie şi încântare şi culmea, după ce îmi descărcam sufletul de gânduri şi poveri (temându-mă să nu o fi împovorat pe ea prea tare) chiar îmi mulţumea de toate câte i-am povestit. Şi îmi spunea:
-Mă simt aşa de bine că mai aflu şi eu despre voi, despre copii, despre ceea ce se întâmplă pe la Cluj…
A plecat brusc şi definitiv, într-o seară tărzie din primavara trecută, când un accident vascular cerebral i-a inundat masiv şi ireversibil creierul.
Câteva zile am putut să îi mai observăm doar imaginea, într-un salon de spital. O imagine cu care nu mai puteam interacţiona… resimţeam totul ca pe o pierdere a ceva foarte preţios, trăiam regretul acela dureros, dat de constienţa absenţei definitive a unei persoane dragi, persoană cu care mai erau atatea de vorbit, atâtea de împărtăsit… Aveam aşa de multă încredere în poveţele mamei…
De la spital am plecat la casa ei de la Jac. Am intrat si am privit curtea, casa, gradina. Era o minunată atmosferă primavăratică… dar…ce folos… lipsea mama. Ea nu va mai fi vreodată aici ca să ne arate cu bucurie lumea ei linistită şi frumoasă, cu florile, arbuştii ornamentali, iedera şi alte plante verzi, pe care le iubea, de care se înconjurase tot mai mult in ultimii ani, plante pe care le aranja şi le înmulţea ca să poata dărui din ele şi altora. (De fapt, întotdeauna mama avea câte ceva de dat altora). Era atât de proaspat totul, de parcă în acel moment terminase de săpat şi aranjat.
Mama din Jac
Doamne, am crezut intr-un fel ca ea va fi întotdeauna acolo. Şi totuşi… Împreună cu ea a plecat un univers întreg, a căzut un blând şi statornic stejar al credinţei, care ne ocrotea cu întelepciunea ei, care a fost o sursă de putere pentru sufletul meu.
Stiu ca a plecat împăcată cu rostul acestei vieţi deşarte si ca acum se odihneşte în braţele Domnului, care a poftit-o cu cuvintele: ‚Intră rob bun!’
În sufletele noastre a rămas o uriaşă moştenire, este amintirea ei care ne însoţeşte şi ne inspiră pentru a trăi cu mai multă recunoştinţă pentru toate binecuvântările primite şi cu mai multă răbdare în toate încercările vieţii.
La 60 ani de casatorie mama si tata, alaturi de familia lărgită
Sanatate si credinta 